E drept că după ce-şi lua pastilele, mîinile îi tremurau mai puţin. Lumea însă îi părea imensă, înfricoşătoare, iar trupul ei bătrîn se abandona zacerii fără putinţă de împotrivire. Pînă şi curtea îi părea străină, ce să mai vorbim de lumea cea largă, aşa că Petra rămînea în pat, aşteptînd ca Florinel să vină de la şcoală. La zece, dădea drumu' la aparat şi asculta emisiunea de muzică populară. Dacă era trează, căci medicamentele astea o aruncau într-un amalgam din care căpiala şi somnul nu se puteau distinge. Pe la unu, cel mai tîrziu, Florinel venea şi mîncau amîndoi.

Îl văzuse cam tăcut, în ultima vreme, îi mai povestea el, dar parcă nu ca altădată. Era şi vina ei, uita mult şi uneori, cînd vorbea, limba i se împleticea în gură. Îşi dădea seama şi rîdea singură, iar băiatul încerca şi el să rîdă, ca să-i facă plăcere.
Întinse mîna şi răsuci butonul radioului, dar muzica nu-i plăcu. O voce de femeie cînta o doină de jale şi cîntecul prea semăna cu un bocet, aşa că-l opri. Lumina unei zile calde, de început de vară, intra, prin fereastră. În camera mică se înghesuiau patul, şifonierul vechi pe care ea îl adusese ca zestre cînd se măritase cu Marin, lada cu mileuri, feţe de pernă, cămăşi brodate, lucruri bune, cum se făceau înainte. Mai era masa, rotundă, şi o noptieră pe care stătea un televizor alb-negru, acum stricat. Afară cîntă, cu mult patos, un cocoş, apoi o găină cotcodăci îndelung, dînd lumii de veste că a făcut un ou şi Petrei îi păru deodată rău că va pleca, în curînd, din lumea asta plină de minunăţia lucrurilor simple. Începu să plîngă de mila şi de neputinţa ei de femeie bătrînă, de durerea şi de chinul în care trăia. "De ce nu m-oi lua, Doamne?" zise, fără să vrea, însă, ca acest lucru să se întîmple, căci chiar şi acum, se bucura şi se agăţa de viaţă. Adormi. Afară, în curtea mare, plină de verdeaţă, cîntau vrăbiile şi guguştiucii. Bătrîna dormea cu faţa în sus. Gura i se deschisese fără voie şi un firicel de salivă îşi făcuse drum din colţul drept pe obrazul zbîrcit. Sforăia Petra şi visa. La marginea somnului ei, în ultimul vis dinaintea trezirii, ea se scălda într-o apă murdară, tulburie. Văzu deodată că un taur negru, care o privea cu ură, de pe mal, intră în apă şi se îndreptă spre ea. Se trezi brusc, înfricoşată că nu poate fugi. Se dezmetici cu greu. Privi ceasul. Era două şi jumătate. Ar fi trebuit să vină, Florin. "O fi prin curte", îşi zise. "M-o fi văzut că dorm şi m-a lăsat să-mi fac somnu', băiatu' "

"De ce eşti trist, tu?" îl întrebase profa de română. Se apropiase de banca lui, fără să o vadă, în pauza dinaintea ultimei ore. "Nu sînt trist, doamna profesoară", îi zîmbise el. Ea îl mîngîiase pe cap şi se întorsese la catedră fără să mai spună nimic. Nu era trist. Cum să fie, cînd în palmă strîngea bileţelul de la Camelia? "După ore, la cofetărie". Numai patru cuvinte, scrise în grabă cu creionul, pe un colţ de foaie de mate, dar ce plăcută căldură în inimă! Caietul cu teza lui la română era la ea, după ce trecuse pe la mai toate fetele din clasă şi pe la cîţiva băieţi. Profa îi dăduse zece pentru compunerea lui, singura notă de zece şi îl rugase să citească lucrarea în faţa clasei. Era o compunere liberă şi el alesese ca subiect întîmplarea în care Liviu, colegul şi prietenul lui, îşi rupsese piciorul în timpul unui meci de fotbal. O scrisese dintr-o suflare, începînd abia pe la jumătatea orei, se pare însă că-i ieşise bine, căci în pauza de după oră colegii se adunaseră în jurul lui şi, sub un potop de laude care i se păreau exagerate, el se simţise stînjenit. Încercase să o dea pe glumă, dar colegii erau serioşi şi el le citise în privire acea admiraţie amestecată cu invidie, lipsită de răutate, cu care îl priveau atunci cînd venea vorba despre oraşul lui. Pentru că, deşi se născuse ca şi ei, în micul orăşel, în catalog, în dreptul lui figura adresa părinţilor dintr-un oraş mare şi îndepărtat în care uneori mergea şi el, în vacanţe. Din acest motiv se bucurase întotdeauna de un prestigiu care i se părea nemeritat. De altfel, din acest punct de vedere, al prestigiului, stătea mai bine ca oricînd. După întîmplarea cu compunerea, fetele îi acordau mult mai multă atenţie. În timpul unui meci de handbal, Elena îl îmbrăţişase în mod evident de cîteva ori. Jocul era un minunat prilej, de care ea profitase, faultîndu-l de fiecare dată cînd el se înălţase la semicerc. Atingerea sînilor ei îl tulburase şi îl aţîţase, uitaseră de ceilalţi, era jocul lor, doar al lor, se priveau cu insistenţă şi sălbăticie, aproape la fel de îmbujoraţi ca şi tricoul ei, roşu aprins. Profu' de sport, care era arbitru, o eliminase, în cele din urmă. În pauză, în timp ce el îşi aştepta rîndul la ţîşnitoarea de apă, ea venise şi îi dăduse o ciocolată. Plecase imediat şi Emilia care tocmai trecea, îi zisese "S-a îndrăgostit Elena de tine" şi rîsese, cum numai ea ştia. " Tot meciul s-a dat la tine" zisese ea. Se sunase de intrare şi curtea şcolii se golea. Emilia locuia în acelaşi cartier ca şi el. Înainte veneau la şcoală împreună. "Gagicul şi gagica!" strigaseră o dată, după ei, două fete mici şi Florin zîmbise, nu fără mîndrie. "Ce proaste!" zisese Emilia, iar el redevenise serios. "Gagicul şi gagica!" mai chicotiseră o dată fetiţele, amuzate probabil de faptul că Emilia era mai înaltă decît el, deşi atunci diferenţa era mai mică. În ultimul an, Emilia ajunsese aproape cea mai înaltă fată din clasă, în timp ce el rămăsese cel mai scund. "Îţi zic un secret", îi şoptise Emilia, în timp ce se îndreptau spre intrarea în şcoală, mîncînd împreună, dar mai mult ea, ciocolata pe care el o primise de la Elena. "Să nu le mai spui băieţilor", continuase ea, şi îşi apropiase gura de urechea lui atît de mult încît el nu mai ştiu dacă îl ating buzele ei sau doar răsuflarea. "Elenei i-a venit, pentru prima dată, săptămîna trecută." "Ce i-a venit?" vrusese să întrebe el, cu gîndul la un colet poştal îmbrăcat în pînză albă, cusut şi cu adresa scrisă cu creion chimic, aşa cum erau coletele pe care i le trimiteau lui părinţii, dar pînă s-o facă, Emilia zisese: "Înţelegi?" şi el simţise că nu un colet îi venise Elenei. Dăduse din cap în semn că da, a priceput şi Emilia, naiba ştie de ce, îi zîmbise cu multă complicitate.

[fragment]

--- ooOoo ---


       Istoriile lui Cornel Mihai Ungureanu ne propun o cheie de lectura fireasca: realitatea pigmentata cu un discret accent de fantastic, nu atât de mult cât sa ne însele, nu atât de pretentioase cât sa ne minta, nu atât de obisnuite cât sa nu ne contrarieze. Recunoastem un puternic filon autobiografic, multe nuante ale vietii literare de azi (de la episodul unui deadline pentru transmiterea unui articol la Asalt, pâna la modul de viata al unor personaje care traiesc pentru a scrie). Sunt istoriile realiste ale unui prozator obsedat de onestitate, de autenticitate, în care personajele pot ajunge foarte bine sa ia autobuzul catre punctul de la infinit sau, acolo unde realitatea nu mai tine, sa alunece într-o alta lume pe o cale secreta. Realitatea nuvelelor si povestirilor lui Cornel Mihai Ungureanu ne este familiara: el scrie despre România de azi. E si un risc, daca nu de-a dreptul o sfidare. Aproape ca îl simtim privindu-ne peste umar atunci când citim fiecare dintre aceste pagini si, pe masura ce parcurgem istoriile sale, ajungem sa-l credem, sa-l întelegem, sa ne amintim de adolescentii tulburati si dintr-o bucata ai lui J. D. Salinger si sa ne imaginam ca lumea întreaga e inundata de un discret parfum de blues. Pentru ca acesta ni se pare a fi, de cele mai multe ori, ritmul acestor proze. La o prima vedere, am putea spune ca volumul de fata contine genul de povestiri care pot fi citite si în metrou, si în biblioteca, si seara înainte de culcare. Dar e ceva mai mult de atât, miza nu e minora, e batalia pentru controlul fisurilor dintr-o realitate care nu ne lasa deloc împacati. Dintre aceste proze, cea mai reprezentativa pentru tema autenticitatii ni se pare a fi Doctoria (aparuta prima oara în Respiro, Nr.3, în primavara anului 2001, si primita la vremea aceea de editori cu un amestec unic de surpriza, stupefactie si entuziasm). Povestirea masoara distanta dintre un artist autentic si un personaj consacrat, lipsit de puterea de a mai crea, daca a avut-o vreodata. Imaginilor le este refuzata slefuirea, difererenta dintre talent si impostura e descrisa în termeni directi, ca si cum ar fi vorba de raportul unui medic legist, constrâns la o exacta consemnare a consecintelor tragediei. Pentru registrul fantastic, un bun exemplu ni se pare a fi Linia 27, în care jocul intertextual constituie, în naratiune, pretextul deplasarii realitatii, în trepte fin nuantate, de la realitate la vis pe o scara masurând distanta cât de la viata la moarte. Un alt personaj, în Globul cazut sau ce bine ar fi daca am putea sa alegem, ajunge, la capatul unei aventuroase rataciri, în epicentrul unei stari pe care autorul nu ezita sa o numeasca disperare. O marca a angoasei timpului de azi, din lumea româneasca de azi, spre descrierea careia ne dam seama ca prozatorul a dorit sa ne conduca. Dintre aceste proze, textul meu favorit este Început de vara, în care descoperirea feminitatii, a secretelor adolescentei, coincide cu o tragedie, cu apropierea mortii. Sunt istorii doar aparent banale, doar aparent în consonanta cu realitatea. Pentru ca miza literara a acestor texte e sublinierea unor fisuri ale realitatii, ale logicii, petrecute în timpul nostru, si fata de aceste fisuri suntem chemati sa fim martori, sa fim de fata când toate aceste personaje ratacesc, parca fara rost, prin sfera deloc abstracta a acestor istorii. Cu toate diferentele de registru dintre textele din volumul de fata, Un fluture albastru nu e lipsit de unitate stilistica. În plus, urmarim constructia unei lumi în care respira si ratacesc personaje care poarta toate angoasele si nelinistile despre care nu citim în ziare, nu auzim nici la televizor, dar ne sunt cât se poate de familiare. În fond, aceste lucruri sunt de competenta prozei de fictiune. Cartea de fata este cea de-a treia purtând semnatura lui C. M. Ungureanu. Primul dintre volumele sale, Treptele din fata casei, a fost editat în format electronic de LiterNet, cu o introducere de Catalin Gavriliu (care vorbeste despre privirea lui C. M. Ungureanu, “ochelarii lui speciali de agent secret al dilemei”), si a reunit o suita de articole, aparute în Dilema între iunie 1999 si aprilie 2002. Cel de-al doilea volum, Pasii sarpelui, a fost editat de Editura T si a beneficiat de prefata lui Liviu Antonesei. Îl putem citi pe C. M. Ungureanu în fiecare saptamâna în rubrica sa de la LiterNet. Nu e o noutate faptul ca de acum C. M. Ungureanu are publicul lui, ca acest public stie unde are întâlnire cu textele acestui autor lansat mai întâi pe internet si abia apoi în librarii. Dintre contributiile sale, cea care are sanse reale de a interesa foarte mult acum, ca si peste ani, e proza sa de fictiune, propunând spatiului literar românesc un prozator la vârsta maturitatii, care povesteste ca si cum ar diseca planeta Tlön, ca s-o putem întelege mai bine.

Bogdan Suceava,
Fullerton, California, mai 2003