Cornel Mihai Ungureanu se întoarce cu adevărat la cotidianul mustind de poveşti, la viaţa neliteraturizată pe care o salvează de banalitate viziuni din lumi miraculoase. Lumea din Paşii şarpelui este una retro, de citadini întorşi - chiar dacă doar în vacanţă - la sat, unde regăsesc savoarea povestirilor "de pe vremuri" spuse de bătrâni hâtri şi sfătoşi. Dialogurile personajelor curg firesc, fără note false, prozatorul ştie să surprindă oralităţile, echivocurile colocviale, subînţelesurile din fraze neduse până la capăt. Dialogul conduce aproape întotdeauna la rememorare şi, deci, la poveste. De fapt, la Poveste ca arhetip, ca mod de existenţă.(...)

Nu prin varietate, nu prin inventivitate, printr-o anecdotică neobişnuită excelează Paşii şarpelui. Frumuseţea şi ingeniozitatea cărţii vin din faptul că prozatorul ştie cum să creeze iluzia că o poveste veche (în fond, o Poveste) depanată de mii de ani în literatură este altceva, un scenariu necunoscut. "Povestea" (actualizată prin "poveşti" mai concentrate ori mai întinse) reface scenariul arhetipal al erosului originar, edenic; ea nu însumează întâmplări, ci simboluri. Lui Al şi Anei, lui Florin şi Tainei nu li se "întâmplă" aproape nimic de-a lungul cărţii, evenimentul esenţial, imposibil de narat, este pentru ei descoperirea unui eros originar, aproape cast şi, deopotrivă, descoperirea morţii ca întâmplare a cotidianului imanent şi, în acelaşi timp, a cosmicului. (...)

Deşi se pretează în mod evident unei lecturi mai subtile, interesate de "tehnică", de mecanismele textuale, de simetrii şi asimetrii, Paşii şarpelui curge într-un regim al simplităţii suverane. Cartea induce o senzaţie de mister tocmai pentru că nu implică încifrare, naraţiune dificultoasă, simbolistică ambiguă. Misterul stă, altfel spus, în evidenţa - greu de definit - a unei anumite atmosfere.

(Bianca Burţa, Observator cultural nr. 171/2003) http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=8478

Paşii şarpelui a apărut la editura T, 2003. Cornel Mihai Ungureanu propune o proză de construcţie a cărei strategie principală este acel model care subminează metatextul şi-i produce, chiar şi acestuia din urmă, posibile aventuri ale lizibilităţii. Romanul este structurat în cinci capitole după o textură (am folosit acest cuvânt în sensul lui barthesian), la prima vedere, permisivă pentru un cititor căruia nu i-a mai rămas decât un sărman de reader's digest în loc de aceeaşi barthesiană plăcere. Chiar începutul romanului conţine, în mod evident, o alcătuire pregnantă de real dezlănţuit. Pare interminabil. Un mers cu trenul care înainta "legănându-se ca o raţă", dialoguri aprinse despre "Studenţii ăştia... Neşte fraieri!" care "nu iese în stradă", atmosferă de fum gros de tutun în acel tren - numit Zambilica - care ducea petrolişti beţi şi o "ceferistă scundă şi grasă". Romanul, deschis în acelaşi mod simplu, derutant, construit, ca prozele fantastice eliadeşti, continuă cu o atmosferă de altă factură epică. Nu se resimte o dictatură a realului. Dimpotrivă, este adus de fiecare dată în postura de a fi resuscitat după o doză aproape letală de fantastic (nimic nu mă va face să cred că provine din cyberspaţiu!) administrată câteodată chiar misticoid, simbolic, impenetrabil personificant. Povestea de dragoste dintre Al şi Ana devine un motor cu ajutorul căruia autorul pretinde acelui cititor grăbit şi obişnuit cu speculaţii de natură intelectuală pe marginea ultimei ediţii din Al şaselea simţ sau cu lecturile revistelor de aceeaşi factură, puţină răbdare. Subtilitatea eludării conştiinţei reale şi naturaleţea cu care se adâncesc personajele în fantasticul romanului este una care dovedeşte strategia de elaborare a textului. Compromisul nu îşi are locul aici, fiind vorba despre o intrare contemporană într-o constantă universală. O mise en abyme. Personajele se supun acelor teste ale scriptibilităţii care constă în rezervarea proustiană a locului madlenei (a se citi stimulului) pentru accesarea fantasticului (nedevenit, însă, memorie involuntară). Singurul stimul este apăsarea erotică, pe de o parte, dublată fundamental de iubire. Oniricul este cel care face legătura între, să zicem, cenzura freu-diană şi libido.

Pânza de păianjen este compromisul pe care autorul îl face cu textul său, cel de-al treilea capitol al romanului putând fi citit şi ca o artă poetică. Meritul argumentării nu este propriu-zis, intervenind numai în calitate de construcţie picturală, un fel de continuum, cum ar spune Henri Michaux, al eliberării de condiţia iniţială.

Ultimul capitol al romanului se numeşte Drumul, în centrul celor două capitole extreme stau cele două personaje Al şi Ana. Fasciculul este divergent pentru a cunoaşte alte personaje: Taina şi Florin şi un personaj care se va dovedi fundamental: Lidia. Confuzia este cea care domină la nivelul apropierii de caracteristicile celor cinci personaje. Nici unul nu este zugrăvit (doar Taina - chiar şi în sensul propriu - pictată de pictorul Radovici, tatăl lui Florin) amănunţit şi nici nu-şi construieşte identitate personală. Salvarea vine aici în acelaşi mod eliadesc în care este conceput volumul. Romanul trebuie citit cu ochii jos şi nu pe geamul trenului Zambilica, trebuie citit ca un roman fractal. Las această plăcere cititorului.

(Tiberiu Neacşu, Mozaicul, nr.5-6, 2003)

O dezbatere despre viitorul literaturii ar comporta, desigur, multe controverse privind infoliteratura, sau cum i se mai spune puţin impropriu: "literatura electronică". O temere, ca atâtea altele, mai mult sau mai puţin justificată. Ce mutaţii (grave?!) ar antrena această "nouă formă" de literatură? Dar de ce "nouă formă"? În definitiv, se schimbă doar suportul şi modul de accesare. De la clasica operă de hârtie trecem acum la una alcătuită din secvenţe informatizate. De la cartea-obiect la cartea virtuală. Virtuală în măsura în care ea nu mai este palpabilă. Dar, ceea ce este mai important - adică informaţia, conţinutul - nu se modifică aproape deloc. Cu o singură menţiune: cartea de hârtie este un obiect "fige" al cărui text, în respectiva formă, rămâne aşa odată pentru totdeauna: numai o viitoare ediţie poate aduce "revizuiri" şi "adăugiri", pe câtă vreme un text "electronic" rămâne perpetuu la dispoziţia autorului, care poate opera modificări ori de câte ori doreşte; desigur, efectuând câteva operaţii suplimentare, care nu interesează direct acum. Virtualitatea de care vorbim traduce, în fapt, frica noastră de dispariţia fizică a obiectelor şi teama ancestrală de nevăzut. E un fel de pierdere a unui îndelungat contact senzorial, de resuscitare a fricii de ceea ce e "dincolo". Mai mult stări psihotice decât crize reale, mai mult orgolii ale clasicităţii decât provocări postmoderne...

În pofida acestor mici-mari convulsii, literatura pe suport electronic şi-a făcut loc în universul creaţiei, ea se citeşte la fel de bine (poate chiar mai uşor) decât cea pe suport clasic. Aflu că există ediţii/edituri "electronice" precum LiterNet, ori reviste similare precum Norii sau Respiro. Am aflat, de curând, că un prozator încă tânăr precum Cornel Mihai Ungureanu (n. 1965) şi publicat adeseori în revista "Ramuri", în anii din urmă, a debutat şi a publicat apoi cu asiduitate pe/la LiterNet, Norii sau Respiro. A publicat concomitent şi în reviste de hârtie: Vatra, Dilema, Mozaicul, 22, Asalt şi abia apoi (în 2002) a debutat cu un volum în formă clasică la Editura "T" din Iaşi. Jocul a continuat în 2003 cu altul, la Editura "Ramuri". Pe scurt, Paşii şarpelui şi Un fluture albastru propun cititorului "tradiţional" proze scurte, adică nuvele, schiţe şi povestiri. Liviu Antonesei, prefaţatorul primului volum, atrage, şi el, atenţia că prozatorul Cornel Mihai Ungureanu a parcurs oarecum un drum a rebours, adică de la textul "electronic", virtual, la textul tipărit, palpabil, că s-a făcut cunoscut mai întâi pe internet şi abia apoi în, să zicem, standurile librăriilor. Aceasta acum, într-o "epocă de tranziţie" de la cultura tipărită la cultura informatizată, acum când cei care vor să apară şi într-o formă şi în cealaltă pornesc, de regulă, de la cartea-obiect pe care militează apoi să o transpună pe internet prin crearea unui site personal, încă o dată Cornel Mihai Ungureanu contrazice uzanţele.

Totuşi nimic bulversant, cu condiţia de a nu rămâne "încremeniţi în proiect", adică în retardare, în conservatorism mărginit şi în termeni de novici perpetui, însă ponderea de insolit a apariţiei ca prozator a lui Cornel Mihai Ungureanu nu stă în publicarea unor texte de infoliteratură. Dacă am purta o discuţie despre scriitura fluidă şi scriitura fragmentară (aşa cum, recent, s-a discutat la un colocviu de literatură comparată), ar trebui să-l repartizăm pe autor în prima categorie. Adică: nu în categoria celor care, adoptând fragmentarismul ca principiu şi tehnică structurante, se adresează mai mult lor înşişi, ci în categoria autorilor cu scriitură fluidă, care adoptă principiile clasice: povestire, protagonişti cu identitate neechivocă, coerenţă, şi se adresează publicului. Cornel Mihai Ungureanu corespunde, prin această ultimă condiţie, unui orizont actual de aşteptare. Sătui de atâtea experimentalisme şi voci auctoriale, de atâta intertextualitate şi eterogenitate, cititorii sunt avizi de povestiri "adevărate", de epic, de întâmplări, de personaje "autentice". Lui Ungureanu îi reuşesc uneori "de minune" astfel de "lucruri", ceea ce îi garantează un relativ "succes de public". (Atenţie: pun în ghilimele toate clişeele unui limbaj de lemn al criticii, "de ieri şi de azi"!). Da, Cornel Mihai Ungureanu este perfect lizibil pentru că scrie nişte povestiri cuceritoare, de o sensibilitate care înduioşează până la simpatie deschisă, nişte povestiri în care ai ce savura, cu întorsături nu rareori surprinzătoare, cu câteva mici suspense-uri, cu personaje a căror soartă incită sau provoacă adeziuni, într-un cuvânt, povestiri în care ai ce citi, în voia cărora te laşi fără să-ţi dai seama şi care, culmea (oare?), îţi procură în final mulţumire, satisfacţie că le-ai parcurs. O anume sprinteneală, un firesc al discursului, o simplitate şi o adevărată afabilitate a stabilirii relaţiei cu cititorul, toate acestea fac din prozele lui Ungureanu nişte mici delicatese. Dar aceasta nu este totul! Prozatorul nu se mulţumeşte numai cu vizitarea "canoanelor", el îşi acordă o libertate ludică, prin introducerea unor secvenţe onirice sau fantastice. Inserate aproape pe nesimţite, aceste pasaje, scurtissime uneori, încântă sau intrigă, asezonează povestea sau o ambiguizează. Inserturile respective, operate fără avertisment, "modernizează" textul, îl scot din banalitatea schemelor şi comprimă spaţiul epic.

Debutant, şi el, la o vârstă matură, Cornel Mihai Ungureanu lasă să se bănuiască un asiduu exerciţiu prealabil şi, ceea ce-i foarte onorabil, plăcerea de a scrie. Nici o urmă de veleitarism sau de grafomanie. Şi din această perspectivă Cornel Mihai Ungureanu este un prozator curat! Autenticitatea lui este, fără doar şi poate, întâia garanţie a apropiatei lui consacrări. Nădăjduim sincer, pentru că, să nu uităm, proza - mai ales ea! - este o probă de anduranţă.

(Ioan Lascu, Ramuri, nr. 6-7, 2003)

Altminteri, dacă ar fi să găsim un supramotiv al acestui roman, acesta ar fi al îngerilor. Şi nu atât pentru semne ale unor comportamente mitico-miraculoase, pentru semnificaţiile degajate de dispariţia a două personaje în final sau pentru trimiterile la imagini, sugestii, amintiri neclare legate de contururi asexuat -angelice, cât pentru configurarea unei stări de beatitudine iniţială a condiţiei actului fundamental de tezaurizare culturală care este povestirea şi care trebuie să fi pornit de pe vremea îngerilor.

Pentru că se povesteşte în acest volum, în orice circumstanţă, fără motive anumite, am putea spune că suntem în acea unitate existenţială a unor "oameni-povestiri", într-un sens cumva modificat faţă de cel comentat de Todorov, deoarece personajul nu înseamnă numai o poveste virtuală, ci şi o anticipare a altor poveşti (şi a altor personaje). Dar personajele, într-adevăr, comunică fără complexe şi scriitorul îşi rezervă plăcerea grozavă a observaţiei multiple, auzind, văzând, înregistrând, fără a-şi sufoca personajele, acestea demonstrând un adevărat hobby al rostirii, al amintirii de orice fel, fără să intre însă în nici un fel de sentimentalism sau romantism ieftin, ba dimpotrivă, deoarece proza cultivată de tânărul autor păstrează toate virtuţile discursului muntenesc, adică vervă, ironie subţire, limbaj nepoetizat, plăcerea numirii directe, fără intruziuni eufemistice... Spuneam că poate fi un roman despre îngeri şi în acel sens al reducerii povestirii la un spaţiu matricial şi apoi, de acolo, o infinită re-lansare a ei, desigur, fără contingentele din 1001 de nopţi la care făcea Borges trimitere atunci când vorbea despre o magică poveste iniţială: "Nici o întâmplare nu este mai tulburătoare decât aceea din a şasea sute doua noapte, magică între nopţi. În acea noapte, regele aude din gura reginei propria sa poveste. El aude povestea iniţială care le îmbrăţişează pe toate celelalte, care - în chip monstruos - se îmbrăţişează ea însăşi... Regina n-are decât să continue, iar regele nemişcat va asculta pentru vecie povestirea trunchiată a celor O mie şi una de nopţi, de acum înainte infinită şi circulară..."

De ce Paşii şarpelui? Într-un posibil roman şi / sau povestiri cu coloratură uşor fantastică, amintind de acea doză de magic care există mai mereu peste tot, prin întreţinerea unui fior metafizic bine temperat, semnificaţia titlului nu este întâmplătoare, ea contribuind substanţial la configurarea unei macrosemnificaţii. Dincolo de imaginea obsesivă a îngerilor, a morţii (cu chip provocator de fată tânără), imaginea Lidiei (între înger şi moarte), personaj enigmatic, cu rol în construirea unui posibil final, în reunirea personajelor importante, în anticiparea unor situaţii, asociată într-un text-proiecţie, din multele care însoţesc textul prim, este construită pe un suport puternic mitologic.

(Constantin Dram, Convorbiri literare, nr 8/2004) http://convorbiri-literare.dntis.ro/DRAMaug3.html

În ciuda crizei prin care trece romanul de un secol încoace, el nu a murit, se transformă şi îşi schimbă modelele şi structurile, dovadă stă şi romanul Paşii Şarpelui. (...). Scriitor abil, Cornel Mihai Ungureanu reuşeşte să trezească interesul atât criticilor, cât şi cititorilor. Romanul e bine făcut, după o reţetă de succes: puţin misticism, filozofie, erotism, conflict moral şi aură metafizică - nu neapărat apărute în această ordine. Totul e executat bine, chiar admirabil (asta, dacă vrem să facem exces de epitete laudative). Scriitorul se foloseşte de inteligenţa combinativă. Totuşi, nu vrem să fim nedrepţi, romanul se citeşte cu plăcere, e plăcerea pe care o dă fantezia inteligentă, combinată cu ştiinţa trucurilor epice bine învăţate.

În cercurile literare s-a vorbit insistent despre sfârşitul aventurii textualiste şi postmoderniste ori doar despre faptul că aceasta a depăşit faza experimentelor şi se reîntoarce la poveste. (...) De aceea C. M. Ungureanu a fost nevoit să regândească toate acestea şi să reconstituie imaginea unui om care a fost multă vreme învăţat să nu creadă în nimic. Personajele sale cred în dragoste şi în salvarea prin ea. (...) Alţi scriitori care l-au putut influenţa pe C. M. Ungureanu în domeniul miraculosului, descoperă Liviu Antonesei, sunt: Vasile Voiculescu, Mircea Eliade şi scriitorii sud-americani. Mi se pare o idee bună întoarcerea la miraculos. Scriitorii sud-americani au reuşit să cucerească publicul mondial prin accentul pus pe fantastic şi miraculos. La noi au existat toate premisele pentru dezvoltarea unei asemenea proze, dar se pare că am rata, ca de obicei, momentul propulsării acestei literaturi. C. M. Ungureanu se întoarce la acest filon. E o posibilă cale... El valorifică miturile şi sugerează o experienţă de tip magic trăită de indivizi obişnuiţi într-o istorie normală, deci asemănarea cu literatura lui Eliade este, până la un punct evidentă. (...)

Autorul cultivă motive biblice (şarpele, îngerii), dar construieşte în spirit modern. Se simte un spirit neliniştit, o căutare nedeterminată, o tânjire după... divin.(...)

Este un spirit religios? Ce relaţie are autorul cu metafizica? Dar cu sentimentul morţii? Sunt multe întrebări şi o mulţime de posibile răspunsuri... E sigur că despre aceste teme se vorbeşte în carte. (...) Totuşi, ceea ce vrea cu adevărat să demonstreze Cornel Mihai Ungureanu în romanul său este ideea că nimeni nu e singur, ne avem unii pe alţii.

(Ramona Şendrescu, Mozaicul, nr. 2-3-4, 2004)

Cea de-a patra carte a lui Cornel Mihai Ungureanu, Noi, doi-trei la zece mii, deşi nu e încă acel roman de dragoste promis, este o oază unde m-am odihnit. Cititul ei este cu adevărat o dulce povară, Cornel având darul să-şi plimbe cititorul în lumea sa catifelată şi irizată de sunete care au capacitatea miraculoasă de a se preschimba în lumină. Nimic scrâşnit în fraza sa limpede, exersată în timp, nici o adiere de orgoliu sau de vanitate, nici măcar atunci când scrie în jurnalul său, Clavecinul bine temperat, ceva de ordinul unei “nepotriveli”cu cei pe care îi admiră, ca Andrei Pleşu. (…)

CMU este scriitorul pe care l-ar fi iubit Blecher sau Kafka, atât de retractil cum este în scrisul său profund, şi, totuşi, atât de puternic, încât rupe ghipsul lumii care-l imobilizează. (…)

Scriind aşa ceva – “Era o zi de toamnă, îmi amintesc bine. Aveam aproape 19 ani. Am ieşit din casă şi am alunecat pe frunzele ude. Nu m-am oprit încă din cădere” – Cornel ne ia o piatră de pe inimă şi o aşează pe a lui, ca orice scriitor mai puternic decât funcţionarii care suntem”.

(Nicolae Coande, Cuvântul Libertăţii, 3 februarie 2006)

E naturaleţea unor trăiri needulcorate, al căror „peisaj social” solicită acum noi elemente, inclusiv acelea care trimit, constant în acest volum, la sugestia muzicală sau la insertul livresc, variabil, ca selecţie, de la T.O. Bobe sau Mircea Cărtărescu, la Mark Twain.
Rezultă astfel povestiri ce transmit siguranţa unei construcţii, dincolo de aparenţa unui joc de puzzle. Evenimentele (cele care trec neobservate, ca mersul la rude, discuţii pe o plajă sau la o petrecere, un drum cu trenul etc) sunt relevate în această manieră a „lipsei de strălucire”, cu tendinţa de estetică nu lipsită de funcţionalitate. (…)

Dintre toate textele din volum, se detaşează Clavecinul bine temperat , nu doar prin dimensiuni sau prin faptul că este organizat ca un mini roman epistolar, ci prin faptul că aduce în spaţiul „lumii posibile” elemente ce intersectează constant lumea scriitorului cu aceea a ficţiunii deliberate, într-o povestire cu elemente de „amintiri din copilarie” („la şase ani îmi hotaram singur soarta”, cu elemente ce ţin de o contemporaneitate explicită („Dilema”, „Mozaicul”, Cărtărescu, Pleşu) dar şi „prima beţie”, „prima dragoste”, mici crâmpeie ale unei vieţi nespectaculare (iarăsi: muzică, texte, cărţi, avataruri editoriale, rude, incidente erotice), pentru că tot ce e spectacular e contrafăcut şi se pare că nu mai interesează un nou imaginar.
Rezultă un volum care are şansa de a convinge de noile valenţe ale actului scrierii de literatură.

(Constantin Dram, Convorbiri literare, nr. 2/2006) http://convorbiri-literare.dntis.ro/DRAMfeb6.htm

Cornel Mihai Ungureanu face parte din generaţia tânără de prozatori, pentru care actul scrisului şi realitatea românească postrevoluţionară reprezintă o dublă provocare. Volumul Noi, doi-trei la zece mii, cu structura şi tonalităţile unui jurnal, reuneşte secvenţe existenţiale şi crâmpeie biografice, colorate cu dispoziţiile şi stările protagonistului. Impresiile lectorului şi sentimentele omului intră, de asemenea, într-un veritabil continuum textual: “24 noiembrie. Poate că nu noi avem sentimente, poate că ele ne aleg. Sting lumina şi tainele încep să devină vizibile pe hârtiile mele împrăştiate. Sunt atât de singur, încât aş porni să caut ruinele unui cuvânt vechi, apoi ale altuia…”

(Ziarul de duminică, 10 februarie 2006)

În pofida titlului (Noi, doi-trei la zece mii) şi a manierei rebarbative în care debutează, cu notaţii seci, succinte, de scenariu de film sau nou roman francez, cartea merită întreaga atenţie a cititorilor ori a criticii.

(…) Într-adevăr, apetenţa pentru consemnarea scurtă o întrece pe aceea a naraţiunii răbdătoare, întârziind asupra gestului, evoluţiei, a analizei personajelor. Lucrul este valabil şi în cazul ultimei cărţi, Noi, doi-trei la zece mii (2005), unde, din notaţii disparate dar totdeauna revelatorii, din impresii livreşti, trăiri intense şi stări adesea confuze, din detalii şi senzaţii decupate de flash-ul inteligenţei s-ar putea recupera un roman sui-generis despre demnitatea estetică a clipei. Un roman, desigur, dificil de numit după canoane naratologice (poate roman “en miettes”, după opinia lui Liviu Antonesei), însă tulburător prin sinceritatea (d)enunţării prozaismului vieţii.

Fragmentarismul, trăsătură definitorie a literaturii actuale, nu atomizează într-atât masa textuală încât să se ajungă la estomparea nucleului tematic. Există, în Noi, doi-trei la zece mii (…) o temă a scriitorului.

Naratorul aparţine unei generaţii care a trăit în confuzie, care îşi găseşte cu greu rostul într-o societate bulversată şi, fără să întoarcă spatele realităţii, încearcă să depăşească frustrările prin opţiunea pentru un mod de a fi “altfel”. Fronda se concretizează, în cazul său, în dorinţa irepresibilă de a deveni scriitor, în visul Marelui roman. Cartea urmăreşte avatarurile aspirantului la glorie literară, în chip explicit, prin discurs autospecular: “Mă vreau scriitor, am ambiţii, dorinţe. Caut un drum spre marele roman, nu păşesc încă pe el, dar din încredere cresc aripi, iar gândul la zborul ce va urma e confortabil şi voluptos”. Protagonistul este un subiect rostitor prin ficţiune. Pentru a înţelege ceea ce este în jurul lui, pentru a se edifica asupra sinelui, trebuie să se plaseze în atemporalitatea scriiturii. Background-ul său psiho-afectiv îl reprezintă literatura. Purtând în forul lăuntric povestirile nescrise, gândindu-se mereu la subiectele dificile care îl aşteaptă, devorează cărţile altora, citează copios, caută “fraza care corespunde situaţiei”, face exerciţii de stil, îşi găseşte comilitoni. Lista autorilor citiţi este larg cuprinzătoare: Cioran, Saint-Exupery, Blecher, Cărtărescu, Hemingway, Malraux, Sebastian, Radu G. Ţeposu, Pleşu, Radu Mareş, Musil, Vintilă Horia, Llosa, Wilder, Gide, Montherlant, Faulkner, Preda, Todorov, Buzzati, Kawabata, Iordan Chimet, Mann etc. etc. Cuvintele acestora, performările lor literare sunt recontextualizate şi devin catalizatori (în mod special Radu Cosaşu şi J. D. Salinger) în athanorul personal de unde se aşteaptă acea “poveste care să curgă, în spirală, fără sfârşit…” (…)

Maria, marea, dar nu singura iubire a eroului, aparţine trecutului, este însă o prezenţă tiranică în gândurile lui. Cartea este şi povestea încercării de a relega în uitare o relaţie, uneori înfiorată, fascinantă, alteori marcată de neînţelegeri şi banalitate. (…)

În cartea lui Cornel Mihai Ungureanu se impune şi prezenţa Iuliei, sora povestitorului, “vrăjitoarea cea bună”, sprijin în momentele de derută, stimul eficace, agent al paradisului pierdut al copilăriei dar şi al conectării la prezent.

“Romanul”, alcătuit din patru povestiri inaugurale (…), un consistent jurnal, travestit în epistolar – Clavecinul bine temperat (Scrisori pentru Cristina)- şi şase povestiri finale, este locuit de tineri nonconformişti care ascultă Pink Floyd ori Neil Young, fac schimb de CD-uri, privesc la televizor talk-show-uri, îl ascultă la radio pe Horia-Roman Patapievici, fac lecturi din Lucian Raicu şi Ortega Y Gasset, îşi petrec vacanţele la Vama Veche, Gărâna sau Sighişoara, frecventează sălile de expoziţii şi refuză să se maturizeze, adică să se lase înghiţiţi de mercantilismul, vulgaritatea şi obtuzitatea lumii în care vieţuiesc, reeditând ceva din protestul anilor hippy şi având în Kerouac un model venerat. S-ar putea crede că este o generaţie a libertăţii rău înţelese. De fapt aceşti tineri suferă de prea multă luciditate: “Ca o mănuşă îi vine tristeţii mele ţara asta a epidemiilor, a cutremurelor, a sărăciei, a interlopilor şi a serviciilor secrete, a diplomelor obţinute pe bani sau prestări de servicii, a bătrânilor oropsoţi care mor discret în sate izolate”. Iată un diagnostic necruţător. (…)

Nu lipsesc din carte un discret lirism (“Mi se pare că aud cum trec veacurile”) şi un simţ al umorului de cea mai bună calitate: “În ultimele două ore, am spălat mai multe şosete decât a spălat Andrei Pleşu în toată viaţa lui…Fiecare cu punctele lui forte”, subliniază prozatorul excedat de derizoriu, pentru ca la zi aniversară să comenteze: “Degeaba am aşteptat aseară felicitări de ziua mea, lângă telefon: Manolescu nu m-a sunat! Nici Alex Ştefănescu, nici Dan C. Mihăilescu!”