Nu se duse după ea. Se mulţumi s-o urmărească o vreme cu privirea. Ana se îndepărta agale, pe malul mării, aplecându-se, din când în când pentru a culege vreo cochilie. Era îmbrăcată numai cu slipul galben pe care Al nu reuşise s-o convingă să-l scoată, deşi acum, în ultima zi de septembrie, plaja era pustie.
Dinspre bar se revărsau ritmurile de blues ale lui Tom Waits. Barmanul asculta cu încăpăţânare numai caseta asta de la venirea lor.
Prima lor ceartă. Al o aşteptase cu oarecare teamă, ca atunci când, copil fiind mersese pentru prima dată la dentist. Prietenii se lăudau cu grozăviile care au loc acolo şi ai căror eroi erau chiar ei şi Al se temuse că nu va fi la înălţimea situaţiei, că va plânge sau va leşina. Lucrurile se dovediseră a nu fi fost atât de grave, făcuse faţă cu succes, atunci.
Era mulţumit şi acum. Nu-i părea rău pentru nimic din ceea ce spusese. Sperase că ei nu se vor certa niciodată, cu atât mai puţin aici, în Vamă, unde numai cortul lor stătea acum de veghe pe fâşia de nisip auriu. Şi tocmai în ultima zi! În dimineaţa următoare, devreme, vor pleca. Cearta începuse din senin, vocile se ridicaseră, reproşurile se bucurară de o abordare directă din partea ei. Al se apărase ca un floretist, cu cavalerism, fără să atace. Replicile se încrucişaseră cu francheţe şi umor într-o luptă care acum, rememorând-o, îi aducea pe faţă un zâmbet de mulţumire.
Fusese o ceartă pe cinste! "Ne ies până şi certurile! Asta-i grozav!" gândea el, mai ales că nu demult descoperise că le ies şi tăcerile. Se temea un pic ca nu cumva în mintea şi în inima ei, disputa asta să nu aibă o altă oglindire; el învăţase din alte întâmplări că nu e bine să te bazezi pe simţul umorului al celuilalt şi n-ar fi vrut nici ca ea să vadă în faptul că o lăsa acum să se plimbe singură o demonstraţie de detaşare.

Stătea întins cu faţa în jos, în nisip în bătaia soarelui blând de toamnă. Avuseseră vreme frumoasă. Vama Veche era, nu doar un capăt de ţară, era un început de lume. Întinderea de ape, pescăruşii, cerul şi ei doi.

- Domnişorule! Hai să-ţi ghicească ţiganca!

Al se ridică în coate, apoi se răsuci cu faţa în sus. Se aştepta să dea cu ochii de o ţigancă bătrână. Era însă o fată tânără, oacheşă, deosebit de frumoasă. Purta un costum popular, cu fote în faţă, o cămaşă albă, de in. Capul îi era acoperit numai la spate cu un ştergar cu flori roşietice şi frunze verzi. Îşi strânsese părul în două cozi lungi, împletite, răsucite înapoi şi prinse în spatele urechilor. Din fiecare ureche îi atârnau bani de aramă, iar la gât purta un şirag din melci, vopsiţi în roşu. În sfârşit, în mâna stângă avea un coş cu struguri, peste care era aşezată o singură piersică, în timp ce de încheietura mâinii drepte îi atârnau două punguţe frumos lucrate, una verde, cealaltă galbenă. Avea unghiile lăcuite argintiu.

Plaja era pustie. Ana nu se vedea.

- Hai domnişorule, că-ţi ghicesc ceva interesant!

- N-am nici un ban, încercă Al o portiţă de scăpare.

- Fără bani! Îţi ghicesc fără bani!

Era mândră ţiganca. Îşi ţinea capul drept, tras uşor spre spate.

- Ce vrei să-ţi ghicesc? Trecutul sau viitorul?

- Trecutul. Pentru început. Apoi viitorul. Se poate?

"Trecutul e uşor de verificat. Apoi mai vedem dacă-i mai ascult prostiile..."

- Se poate, de ce să nu se poată?, zise ţiganca, de parcă s-ar fi apucat de o treabă foarte serioasă şi complicată.

Îşi lăsă coşul cu struguri în nisip.

- Ţine! îi întinse piersica mare, cărnoasă.

Al o luă.

- Întinde palma acum. Se aşezase în nisip, lângă el. Dinspre bar nu se mai auzea nici un sunet. Lângă cazemată coborâră câţiva pescăruşi. Departe, în larg, un vapor se târa alene, ca un melc.

- O să-ţi spun întâmplări mici, care au sau nu au legătură una cu alta. Asta trebuie să înţelegi singur. N-am să-ţi spun tâlcul. De ce nu mănânci?

- Bine! zise Al, muşcând din piersică.

Avea mâinile calde, ţiganca. Un timp, care lui Al îi păru întins exagerat, ea nu spuse nimic. Doar îi cerceta palma cu privirea, cu palmele. "Ce-ai putea să spui?" Aproape îi părea rău că îi stricase jocul, cerându-i "trecutul".

--- ooOoo ---

       "Nu mai sunt vremurile de altădată..." Este afirmaţia de la începutul fragmentului de povestire situat, până acum câteva clipe, exact în acest loc de simpaticul tehnoredactor al cărţii pentru a-mi semnala dimensiunile spaţiului rezervat pentru prefaţă. Dar eu m-am hotărât să iau afirmaţia în serios, ba chiar în calitate de început al prefeţei. S-o iau în serios, dar şi s-o combat. Nu doar pentru că, în această iarnă, zăpezile de altădată s-au reîntors victorios, ca pe vremea copilăriei mele, ca pe vremea copilăriei autorului fragmentului, care e şi autorul acestei cărţi, ci şi din motive literare, pentru că s-a întors, ori e pe cale să se întoarcă, nu doar iarna, ci şi povestea fără de care proza nu este proză, chiar dacă poate fi literatură. Povestea care poate fi spusă/citită la gura sobei, în tren, aeroport, ori alături de caloriferul rece. Ei, da, cu Lucian Dan Teodorovici, cu Pizdeţul lui Alexandru Vakulovski, cu Florin Lăzărescu, Jean Lorin Sterian, Dan Lungu sau Gabriela Gavril, cu mai "bătrânii" Dorin Spineanu, Petre Cimpoieşu ori Constantin Arcu, cu mulţii alţii pe care nu-i amintesc, pentru că m-am oprit doar asupra unor autori citiţi ori recitiţi în ultimele câteva luni, în volume ori în manuscris, povestea se întoarce. Că o fi vorba despre sfârşitul aventurii textualiste şi postmoderniste ori doar despre faptul că aceasta a început, în sfârşit, să capete şi substanţă, depăşind faza experimentelor pur tehnice şi a jocurilor textuale, e mai puţin important, importantă este această reîntoarcere explozivă, eclatantă, sper că şi definitivă, a poveştii. Nu e mai puţin adevărat că achiziţiile "experimentelor" şi "jocurilor" generaţiei anterioare de prozatori au fost excelent preluate şi depăşite de aceşti nou-veniţi, reîntoarcerea la poveste nesituându-se în descendenţa "balzacianismului" cvasi-general al generaţiilor dintre 1950 şi 1970, ci în aceea, minoritar reprezentată în proza noastră postbelică, care trece prin Flaubert, Dostoievski, Joyce, Faulkner, Henry Miller şi nenumăraţii prozatori sud-americani. Ba chiar şi prin fantasticul lui Eliade, miraculosul doctorului Voiculescu, al lui Baconski ori Bănulescu.

Interesant este şi altceva: cei mai mulţi dintre aceşti nou-veniţi, dintre aceşti redescoperitori ai poveştii, dintre aceşti regăsitori ai plăcerii de a povesti, au trecut şi trec prin experienţa celui mai revoluţionar mijloc de comunicare, informare şi expresie - internetul -, instrumentul care a produs cel mai cuprinzător spaţiu de manifestare din întreaga istorie a culturii - cyberspaţiul. De aceea, cred, e legitimă afirmaţia mea din titlu că întoarcerea poveştii se petrece prin cybespaţiu ori, ca să sune mai puţin radical, pentru că radicalitatea sperie, şi prin cyberspaţiu. Cei mai mulţi dintre aceşti autori au publicat mai întâi în reviste şi volume "virtuale", continuă să publice "mixt" şi, după descoperirea individuală a tiparului, au editat şi editează reviste cu extensie practic infinită şi cu un public teoretic nelimitat numeric, geografic ori cultural.

Nu face excepţie de la această "regulă" nici Cornel Mihai Ungureanu, autorul cărţii de faţă. I-am întâlnit prima oară numele în pagina a doua a Dilemei, pe care o alimenta cu replici/reacţii foarte pertinente şi bine scrise la temele abordate de revistă, trimise, cum altfel?, prin poşta electronică. L-am regăsit, apoi, în "paginile" revistelor electronice Norii, Respiro, unde este şi redactor, ori LiterNet, la care ţine o rubrică săptămânală pe care aş numi-o "animată", cu un calificativ totuşi insuficient. Chiar şi debutul în volum, ca prozator, a avut loc anul trecut tot pe această cale. Iubitorii de literatură care nu frecventează cyberspaţiul, din lipsă de exerciţiu ori "din principiu", că există şi asemenea inşi "principiali", au toate motivele să regrete că n-au putut nimeri peste "volumul electronic" Treptele din faţa casei, editat anul trecut la Editura LiterNet. Poate pentru asemenea cititori a simţit Cornel Mihai Ungureanu şi nevoia unui debut "pe hârtie" sau, poate, pur şi simplu, există în el, există poate în noi toţi, o anume nostalgie a cărţii în format clasic, gutenbergian ca să zic aşa, a "cărţii de hârtie", căreia îi răsfoieşti paginile nu cu mouse-ul, ci cu degetele, simţind astfel porozitatea acestora, materialitatea lor. Frumoasa fără corp devenită frumoasă încorporată. Iertată-mi fie posibila blasfemie, dar, deosebit de incorporala carte electronică, care în absolut nu este altceva, cartea pe hârtie pare să moştenească un ceva din spiritul întrupat.

"Nu mai sunt vremurile de altădată..." Ba, iată, că ele revin, ca şi zăpezile de altădată, şi ele revin şi prin acest roman "en miettes" pe care ni-l propune Cornel Mihai Ungureanu. Un roman "en miettes" pentru că este construit extrem de ingenios prin transferul tematic şi de personaje din cinci povestiri ce ar putea avea existenţă autonomă. Un personaj este menţionat în trecere, uneori de-abia sugerat, într-una din povestiri, pentru a deveni protagonist în următoarea şi, astfel, ca într-un puzzle, se întocmeşte povestea mare. Principalele personaje, Al, Taina, Florin şi Ana, se vor întâlni astfel, cu toatele, de-abia în povestirea finală. Se vor întâlni şi două din ele vor şi dispărea, miraculos, tainic, poate datorită prezenţei Lidiei, poate nu, poate pentru că au văzut îngeri, precum în Voiculescu, să zicem. Nu vorbesc despre influenţe, despre contaminare culturală, ci mai degrabă despre anumite coincidenţe de formaţie spirituală ori de matrice spirituală. Ei, bine, acest mod de a gândi construcţia romanului mi se pare proba maturităţii unui scriitor despre care ştiu că este încă foarte tânăr. Cine stăpâneşte tehnicile de compoziţie atât de bine de la primul roman ne va obliga să-l urmărim în continuare cu toată atenţia, pentru că va avea ce să ne ofere spre lectură.

Mai ales că ştie să povestească. Nu mă refer doar la povestea mare, încheiată/închegată prin acel joc de puzzle, ci şi la nenumăratele mici poveşti, de la lume adunate şi la lume iarăşi date, ori culese din visele personajelor şi din amintirile copilăriei acestora, care dau carne şi sânge poveştii mari, împiedicând-o să devină schematică şi artificioasă. Uneori, întreţeserea aceasta de poveşti mă trimite spre povestea Şeherezadei. Doar că autorul pare să povestească nu de teama pericolului, ci din pură plăcere. Trebuie să recunosc că Cornel Mihai Ungureanu este dotat cu o perfectă ureche muzicală şi cu o acută privire de pictor, astfel încât, în alte vremi ar fi putut fi un bun lucrător la Ochiul şi Timpanul, dar, slavă Domnului, acele vremi nu mai sunt, astfel încât îşi poate pune aceste calităţi numai la dispoziţia prozei sale vii, colorate, sonore, colcăind practic de viaţă. Sigur că, la fel ca majoritatea prozatorilor tineri de azi, la fel ca Lucian Dan Teodorovici de pildă, autorul fură de stinge "din viaţă", din călătoriile cu trenul, din aglomeraţia autobuzelor şi a marilor oraşe, de la nunţi şi înmormântări, din amintirile sale "folclorice" din copilărie şi din amintirile copilăriei altora, din întâlnirile cu personalităţile ce devin personajele sale, dar are onestitatea să ne întoarcă tot ce a furat înapoi, să ne întoarcă încărcat cu "plusvaloare" ca să zic aşa, cu "profitul" rezultat din prelucrarea în bine înzestratele sale laboratoare fantasmatice. Laboratoare în care şi alambicul sugestiei fantastice şi retorta miraculosului par a se afla la locul lor, fiind folosite mai parcimonios, mai măsurat decât în cazul sud-americanilor, la Eliade ori la Voiculescu, dar, cred eu, la fel de fericit. Şi, de altfel, cred că e foarte bine aşa, pentru că autorul e ferit de un epigonism pe care, cu siguranţă, nu şi-l doreşte. Aş putea utiliza formula larg răspândită "realism magic" în cazul lui Cornel Mihai Ungureanu, dar aş accentua apăsat asupra primului termen. Şi tocmai acest accent este cel care marchează, în cazul autorului pe care-l propunem acum cititorilor "pe hârtie", după ce a "rătăcit" printre cei virtuali, diferenţa specifică. Un debut neaşteptat de matur, un debut pe care nu m-aş sfii să-l numesc remarcabil. Vânt la pupă, Cornel Mihai Ungureanu, pentru că, am această senzaţie foarte persistentă, corabia este mare, puternică, cu pânze la fel de mari şi de puternice. Nici măcar eventuala glorie scriitoricească, care îl cam paşte de altfel, nu cred că le va rupe! Nu ştiu de ce am impresia că este un om şi un autor care stă bine pe picioarele lui.

Liviu Antonesei,
12 Ianuarie 2003, în Iaşi