Furnică versus greiere
Până la urmǎ scrisul e Nordul. În scris eşti liber

 
 
Trialog: Cornel Mihai Ungureanu (C.M.U.), Corina Bărbuică (C.) şi Marius Dobrin (M.). O suită de întrebări născute din paginile volumului Recreaţii cu Babi şi câteva întrebări ajutătoare.
 
M.: Ham sau lesă?
C.M.U.: Ham, Marius, ham... Pe fond, nici vorbă de libertate, nici în ham, nici în lesă. Mai degrabă ham, totuşi, el presupune muncă, să fii înhămat la o treabă. Mă atrage mai mult decât o plimbare dirijată.
M.: Munca e printre dorinţele tale?
C.M.U.: Am trăit mult timp sub semnul irosirilor. Îmi doream să muncesc şi nu îmi găseam locul, am ieşit greu din acel blocaj. De atunci, mă simt mai bine când am ceva de lucru. Pe de altă parte, îmi doresc să nu fiu nevoit să fac altceva decât să scriu.
C.: În lucru nu e inclus şi scrisul?
C.M.U.: Scrisul e inclus în toate. O zi care nu e scris, e, cel puţin, documentare. Scrisul e Nordul. În scris eşti liber.
M.: 'Recreaţii cu Babi' sunt scris?
C.M.U.: Da, pentru că am avut libertatea de a-mi alege subiectele, de a le aborda aşa cum vreau. Singurele restricţii au fost cele pe care editorialul le presupune: număr de semne, transmiterea unui mesaj, deadline.
M.: Un deadline îţi ordonează activitatea. Ar fi bine să ai unul şi pentru roman.
C.M.U.: E bine de ţinut cadenţa. Marii scriitori au o disciplină a scrisului.
C.: Funcţionează?
C.M.U.: Da. Mă gândesc la programul riguros al lui Thomas Mann, de exemplu.
C.: Asta sună a ham!
C.M.U.: Dar e unul nu doar asumat, ci şi dorit. Pentru mine, ăsta nu e ham.
C.: Dacă te-aşezi în fiecare zi la ora opt la masă nu are ceva prin natură de ham? Poate că într-o dimineaţă nu ai nimic de spus.
C.M.U.: Hamul e ceva ce mă ţine. Ham e când trebuie să merg la redacţie, deşi eu nu vreau să merg la redacţie. Vreau să scriu! “Nu ştiu alţii cum sunt”, dar eu, joi seară, târziu, vin obosit de la serviciu şi caut o idee de editorial, pentru că vineri, la prânz, trebuie să îl predau. Cel mai adesea nu găsesc. Vineri dimineaţă, îmi vine greu să aleg subiectul, să îl scriu, şi totuşi până la prânz acel text este gata. În clipa în care te apuci, zicea Pleşu, apar energii noi. Lucrurile vin de undeva, se leagă, şi dacă asta e valabil la scară mică, pentru un editorial, ele sunt valabile şi la scară mare, atunci când lucrezi la un roman. Altfel, laşi secundele să treacă şi îţi aminteşti peste trei, patru ani că îţi propusesei să scrii un roman, o piesă de teatru şi ai rămas cu intenţia. Pentru că nu ai program, nu ai disciplină.
 
M.: Ce bucurie mare, Doamne! Ai simţit bucuria asta...
C.M.U.: Da, am simţit-o în câteva rânduri.
M.: Durează mult simţământul acela?
C.M.U.: E o stare care se perpetuează. Chiar dacă neglijezi să mergi la biserică, să respecţi nişte canoane, rămâne sentimentul de prezenţă.
M.: Acel halou pe care-l primeşti în clipa respectivă te hrăneşte în timp?
C.M.U.: Da. Pe de altă parte oamenii care te binecuvântează nu sunt neapărat sfinţii pe care-i cred unii. Au slăbiciuni şi interese, care însă nu anulează acest gest.
M.: Primeşti un astfel de gest la un moment dat. Tu mergi mai departe, viaţa continuă cu problemele ei, tu îţi mai aminteşti de acest gest? Se epuizează efectul său?
C.M.U.: Nu, nu se epuizează. E ca şi reflexul de a te întoarce mereu spre o biserică, de a spune rugăciunile simple, nu neapărat după carte.
M.: Sunt sfinţi care au făcut crime?
C.M.U.: Notam replica asta dintr-o discuţie despre legionarism pentru a arăta că la adăpostul Bisericii se adună fel de fel de oameni, iar unii dintre ei îşi pun credinţa drept pavăză pentru a-şi justifica răutatea, cruzimea. Ei găsesc în Cartea Sfântă vreun cuvânt acoperitor chiar şi pentru crima comisă. Raportându-te la Dumnezeu n-ai de unde să ştii dacă tu ai dreptate sau celălalt, nu poţi fi sigur că lumina pe care o vezi tu e cea bună, nu garantează nimeni asta. Sunt prudent însă cu drumurile violenţei, nu aş alege de bună voie unul, nici dacă mi s-ar spune că acela e Binele. 
 
M.: Cine te aşteaptă?
C.M.U.: În textul respectiv mă aştepta tanti Dida, femeia care m-a crescut. Cât timp o să mă mai aştepte, nu ştiu.
M.: Simţim noi toţi nevoia să ne aştepte cineva? Ne naştem cu dorinţa aceasta?
C.M.U.: Mai degrabă cred că simţim nevoia de a fi asistaţi de cineva. E mai greu când observi că nu te susţine nimeni, că îţi lipsesc legăturile, reperele.
 
M.: Câte puncte luminoase sunt pe o verdeaţă? Şi o întrebare ajutătoare: şi câte umbre?
C.M.U.: Mă gândesc la licuricii pe care-i zărise tanti Păsărel, cândva, pe o verdeaţă, fără ca vreun altul să îi vadă, atunci când mi se pare că întrezăresc o sclipire de adevăr, în  jur. Dar câte umbre pe care n-am să le văd în veci nu sunt pe lume? Am vrut să amintesc, ciupitativ, cum spune Babi, că există şi unele, şi altele.
M.: Tu vezi?
C.M.U.: Aşa, la răstimpuri, mai văd câte un licurici, dar nu mereu am siguranţa că a fost un adevăr.
 
M.: Cartea asta e o suită de poveşti. De exemplu, ca Şeherezada, în seara asta îţi spun povestea cu Busache. La masa de sub nuc personajele, aflate sub invazia prafului şi a ţânţarilor, spun poveşti ca să treacă mai uşor timpul tranziţiei. Azi e povestea cu fetiţa pe oliţă, mâine povestea cu pesedeul... tot soiul de personaje.
Când ai simţit tu nevoia de a scrie?
C.M.U.: Târziu, foarte târziu. Există oameni care au ştiut de la bun început, de tineri, că vor să fie scriitori. Mie nu mi-a venit ideea asta niciodată până pe la 33 de ani, când Corina a scris câteva poezii, iar eu am luat-o ca pe o provocare şi am scris şi eu câteva. Apoi am început să mâzgălesc proză, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a devenit prioritatea absolută. Toţi oamenii de cultură din oraş care pe atunci nu bănuiau că îi privesc dintr-un colţ al sălii, la lansările lor, acum mă ştiu.
 
M.: Când spui că vrei sau eziţi să trimiţi cartea unor critici, ai în vedere validarea de către sistem?
C.M.U.: Ezit să o trimit pentru că ei poate au nişte aşteptări de la mine, aşa cum şi eu am de la câţiva scriitori. Atâta timp cât nu cartea asta o aştept eu de la mine, îmi e greu să o ofer altora. Apoi, multe dintre personajele din aceste texte sunt locale.
M.: Dar adesea citim despre personaje locale fără să fim noi ai acelui loc.
C.M.U.: Editorialele au apărut într-un ziar regional, m-am pliat pe publicul din Oltenia. Oricâtă literatură aş strecura, se simte acest filtru al adresabilităţii locale.
M.: Succesul de public al acestei cărţi te-ar încuraja să o trimiţi criticilor?
C.M.U.: Nu. Sunt lucruri diferite. Crezi că succesul de public al volumului 'De ce iubim femeile' l-a ajutat pe Cărtărescu să aibă receptarea pe care şi-o dorea din partea criticilor? Succesul de public şi cel de critică nu se exclud, ideal e să le prinzi pe amândouă, nu poţi însă să te mulţumeşti cu succesul de public.
C.: Succesul de critică singur e de preferat sau e la fel de pervers?
C.M.U.: La un moment dat nu mai ai nevoie de o recunoaştere imediată. Dacă te mulţumeşte cartea pe care o scrii, sunt şanse mari ca ea să fie recunoscută de critici. Să scrii tu o carte bună, şi ea va avea soartă!
C.: Cartea asta nu e ce aştepţi de la tine.
C.M.U.: Nu e o carte rea, dar nu e ceea ce-mi propun.
C.: De ce a apărut?
C.M.U.: Îmi place ideea de carte. Chiar şi de publicistică.
M.: Tu ai făcut o selecţie, ai rearanjat articolele.
C.M.U.: Când m-am hotărât să public acest volum am vorbit şi cu Corina, şi cu câţiva prieteni. Unele răspunsuri ale lor cuprindeau îndoială, de genul "dacă şi-ar strânge acum Cărtărescu textele publicate în 'Evenimentul zilei' nu ştiu dacă m-ar interesa cartea aia". Ideea de grupare a venit dinspre Florin Oncescu. El mi-a spus că e bine să strâng în volum acele editoriale, dar să fiu atent cum le grupez. Cum adică să le grupez? Pentru că eu aveam intenţia să le public cronologic. Atunci mi-am pus problema punerii lor pe căprării, cum zice o mătuşă de-a mea, şi mi-a venit ideea asta; viaţa ca o zi de şcoală, cu ore şi recreaţii, pur şi simplu aşa s-au legat lucrurile. Au curs asemănător cu aranjarea rafturilor pentru 'Prăvălia culturală', când, gândind să facem o revistă, mi-a venit denumirea, apoi cele ale rubricilor, iar ele au prins viaţă printr-un efort de echipă.
 
M.: Re-creaţii. Dincolo de toate, în cărţile tale eşti tu. Acolo e vorba de atitudinea ta faţă de anumite lucruri. Că e vorba de un deal în Ţiu sau de taifunul Yke, pentru mine contează atitudinea ta faţă de acestea.
C.M.U.: Dacă mă întrebai acum câţiva ani ce profesie îmi doresc să practic, aş fi răspuns că vreau să fiu editorialist sau redactor la radio. Şi uite că Dumnezeu le aşează, în ultimii ani am făcut chiar aceste lucruri care atunci mi se păreau oprite mie. La început am fost bucuros să scriu editorial, apoi tot scriind, mi-am dat seama că uneori şi eu, poate mai puţin decât alţi comentatori, pândesc greşelile altora, pentru că editorialistul cam asta face, sancţionează derapajele din societate. Am avut momentele mele de răutate, de îndepărtare de rostul scrisului.
M.: Jurnalismul pare că-ţi impune să dai mereu verdicte. Te face să te pripeşti?
C.M.U.: Mi-am găsit un echilibru. E greu să scrii un editorial în care să expui idei morale, fără să te legi cumva de ce se întâmplă. Până la urmă, publicul de ziar asta aşteaptă de la tine. Şi e foarte uşor să îi judeci pe alţii şi să emiţi verdicte. Uneori intri în jocul ăsta.
M.: Şi acum ce-ţi doreşti?
C.M.U.: Să scriu un roman.
M.: Televiziunea nu te tentează?
C.M.U.: Nu. Pe mine mă tentează scrisul, în general, şi proza, în special.
M.: Dar te-a interesat ziarul.
C.M.U.: Din nevoia de a trăi.
C.: Din aceeaşi nevoie nu te-ar interesa şi televiziunea?
C.M.U.: E greu de spus. M-ar interesa mai mult traiul la o mănăstire, unde să scriu, în loc să fac presă.
C.: Şi la mănăstire cum să trăieşti?
C.M.U.: Să mă găzduiască, să nu trebuiască să muncesc nicăieri, dar să scriu.
M.: Ai mai avea despre ce să scrii atunci?
C.M.U.: Da, da...
M.: Ai acumulat destul?
C.M.u.: Aş sta acolo doar un an sau doi. Nici o bursă de rezident nu mi-ar displăcea. Să scriu fără grija că trebuie să merg la serviciu, să scriu ziua întreagă, nu să încropesc ceva seara, obosit, fugărit. Măcar patru luni, şase luni...
 
M.: Frunze, déja vu! E plăcut sau e un strigăt de disperare?
C.M.U.: Era vorba, punctual, despre oameni politici, în zile de campanie electorală, cum vin ei şi dau cu grebla prin câte-un colţ de parc. Dar toamna, şi la începutul iernii, mă apasă, mai mult decât altădată, amintirile. Fumul de la coşuri, de exemplu, în Alexandria, unde sunt încă sobe cu lemne, singurătatea mea acolo, trenurile sărace, câmpurile, oamenii amărâţi, gardurile dărăpănate. Această povară a unui alt déja-vu îmi tulbură fiecare întoarcere acolo. Sunt şi lucruri pe care mă bucur să le revăd, întâlniri care mă dezmorţesc afectiv.
M.: E mai frumoasă uimirea celui care vede prima dată sau e mai frumoasă revederea a ceva ce ştii deja că există şi aştepţi la o întâlnire, ştii că vine?
C.M.U.: Entuziasmul, înflăcărarea în faţa noului au farmecul lor. Mă simt confortabil şi în înţelepciunea de a şti cum merg lucrurile, de a nu exploda, pentru ca apoi să adun nedumerit cioburile dezamăgirii.
M.: Dar de ce trebuie să aduni cioburi?
C.M.U.: Mi s-a întâmplat, văd destul de des şi la cei din jur, pornirea cu aşteptări mari, înfierbântarea, îndrăgostirea, terminate toate în vreun amar. Entuziasme născute uşor, care se sting la fel de repede.
M.: Când se entuziasmează, îşi valorifică la maxim bucuria. Se consumă. Mai degrabă nu ne împăcăm cu terminarea. Ai putea să-ţi economiseşti entuziasmul? Să ai şi la anul şi la anul următor din sentimentul ăsta?
C.: Furnică versus greiere.
C.M.U.: Am fost mulţi ani greiere, îi ştiu pe greieri, nu pot să-i resping. N-aş avea nicio problemă să redevin unul (în sens social, nu privitor la scris, căci acolo mă vreau furnică). Mă bate gândul să fiu din nou greiere.
C.: Greiere social, furnică scriitoare. E nevoie de o mare putere să fii o asemenea furnică când lumea te tratează ca pe un greiere?
C.M.U.: E greu economic, pentru că altfel îţi asumi izolarea. Din ce trăieşti, însă? Acolo te împotmoleşti.
 
M.: Cum percepi forumul de la ziar? Dintre personajele contestatare unele devin simpatice în timp. Totuşi, cine citeşte punctual vede veninul.
C.M.U.: Este o anume violenţă pe forum. Răspunzându-le politicos, cu timpul, aceiaşi oameni au început să scrie altfel. Depinde de noi să schimbăm mentalităţile, chiar dacă o facem homeopatic.
M.: Cei cu veninul poate au şi ei anticorpi şi s-au prea blindat, dar îşi dau seama uneori de asta şi se mai înmoaie.
C.M.U.: E greu să-ţi păstrezi credibilitatea dacă o ţii numai pe venin şi înjurătură. Şi ei simt nevoia să fie credibili. Caută argumente pentru înjurătura lor. Nu par să fie oameni răi. Unii ai zice că postează acolo doar ca să testeze ceva.
M.: Iată că nici ţie nu îţi este indiferent 'prostul'... Numai că la tine cearta are forme rafinate care te reprezintă în blândeţea de a privi. Ai putea să taci şi să mergi mai departe. Ţii să fie şi poziţia ta lângă adevărul lui încât de la orice distanţă să nu fie confuzie.
C.M.U.: Unul care te înjură nu e neapărat prost. Cel care te laudă poate să fie.
 
M.: Ce se întâmplă după un timp cu femeile pe care le dorim?
C.M.U.: Ce să se întâmple? Se mărită cu alţii, fac copii...
M.: Asta ţi-arată că întâmplarea a fost bună sau rea? Nu totdeauna mai e alegerea ta.
C.M.U.: De obicei întâmplările sunt bune. De multe ori alegi şi tu. Şi un consimţământ e o alegere.
M.: Dacă nu consimţi, care ar fi alternativa?
C.M.U.: Taci. Pleci.
M.: N-ai spus varianta: lupţi! Chiar fără sorţi de izbândă...
C.M.U.: Nu mai pot face asta.
M.: Ai încercat?
C.M.U.: Da, de mai multe ori. Nu mă mai atrag morile de vânt. Altădată mă îndreptam cu totul către cineva, acum am nevoie de un răspuns, de o încuviinţare.
M.: Un om liber crede şi merge cu umbrela înainte. Are însă şi îndoiala în el? Se suspectează de nebunie?
C.M.U.: Poţi face paşi într-o direcţie, chiar dacă nu vine un răspuns, mizând doar pe încrederea ta, numai a ta, că nu te înşeli. În partea cealaltă lucrurile se aşează şi tu nu faci parte din această aşezare. Demersul tău pare atunci o nebunie, poate că şi este. Încăpăţânarea însă îţi rămâne, e greu să renunţi la lumina pe care o pusesei pe lucruri.
 
M.: Într-un text ai scris despre o mamă care se aşeza demonstrativ pe oliţă. Fără efect. Ne luăm noi după exemple?
C.M.U.: Cred că da. De la destul de mulţi oameni avem ceva de învăţat.
M.: Dincolo de ceea ce "furi"... când vine şi-ţi spune să faci aşa... faci?
C.M.U.: Trăiesc între oameni care ştiu mai bine decât mine ce ar trebui eu să fac, care pun presiune în diverse feluri. Ei nu oferă „puterea exemplului”. Ei sunt lesa.
M.: Poate e în noi şi ceva etern uman care ne face să refuzăm sfatul bun.
C.M.U.: Există oameni care ne dau soluţii pe anumite probleme. La un moment dat ajungi suficient de matur încât să ştii ce e bine pentru tine.
 
M.: Câte beţişoare are Andrei? După ce întrebare tânjeşti?
C.M.U.: Pe aceea o voiam pentru simplitate, mi se părea mult mai greu ceea ce fusesem eu întrebat în acel context. Îmi plac întrebările simple, directe, cu o finalitate precisă, izvorâte dintr-un interes real şi dintr-o dorinţă de participare.
M.: Suspectezi întrebările de un mesaj ascuns?
C.M.U.: Nu. Numai că există întrebări superficiale, standard, şablon. Mă refer la oameni care nu te cunosc şi nu sunt interesaţi de fiinţa ta, pentru că foarte puţini au o idee despre cine eşti tu. Simţi că se uită la tine, că te percep într-un anume fel, îţi pun o etichetă, dar nu au nici măcar o vagă idee cine eşti.
M.: Vine firesc întrebarea: pe când următoarea carte, cea cu interviurile?
C.M.U.: Mi se pare deja un proiect învechit, a trecut mai bine de un an de când am oprit ‘Prăvalia culturală’, interviurile erau şi mai dinainte. Nu mi se pare oportun să scot o astfel de carte.
 
C.: Cu ce scriitor ai vrea să fii vecin, să te poţi saluta dimineaţa?
C.M.U.: Uneori e mare diferenţa dintre felul în care un om e şi în care el scrie. Sunt destui scriitori ale căror texte îmi plac, dar pe care n-aş vrea să-i cunosc personal. „În cărţile mele sunt mai bun, acolo m-am străduit”, zicea Pleşu ceva de genul ăsta. Sunt scriitori pe care mi-ar plăcea să-i cunosc să văd dacă se ridică la nivelul paginilor scrise. Marin Preda, de exemplu.
M.: Pentru că vine din aceeaşi zonă ca şi tine?
C.M.U.: Poate şi de-asta. Dar mai ales pentru că îmi plac cărţile lui şi sunt curios să cunosc omul din spatele lor. M-am întrebat ce ar fi făcut după 1989, dacă ar fi trăit.
 
M.: O fi terminat de mâncat femeia şarpe?
C.M.U.: E într-o pauză de masă perpetuă.
M.: Deci nu crezi în ideea că există şi femeia-şarpe?
C.M.U.: Dacă e în program, există!
 
M.: Un scriitor se măsoară în cărţile sale. De ce nu e de-ajuns o carte. Şi-atât. Simţi mereu nevoia să mai arăţi altceva? O validare care întârzie, poate?
C.M.U: Nu, asta deja nu mai contează. Genul ăsta de recunoaştere, cronicile, îşi pierd importanţa. De fapt, mi-a fost greu de la început, o rugam pe Corina să le citească şi să îmi spună dacă sunt mai mult de rău sau mai mult de bine. Între timp, chiar şi interesul ăsta s-a diminuat, un zâmbet autoironic este însă necesar şi benefic.
C.: Dar ai mai trimite cartea?
C.M.U.: O trimit la scriitori, la reviste, la biblioteci, nefiind sigur că editura va face acest lucru, dar nu o să pândesc revistele, să văd dacă a scris cineva ceva despre cartea mea. Am spus că un scriitor se măsoară în cărţile sale cu gândul la drumul pe care ar fi bine să ţin, dar şi cu o privire furişată către cei care se bucură astăzi de recunoaştere şi onoruri. Important e să nu te duci cu mâna goală, când lucrurile se vor cerne, când se va trage linia.
M.: Te gândeşti la ceva care durează.
C.M.U.: Nu ştiu dacă voi scrie cărţi atât de bune.
M.: Dar îţi propui asta.
C.M.U.: M-aş bucura. Când am să scriu una, o voi recunoaşte.
 
M.: Mai mult de o iluzie nu ai ce pierde. Ai curaj să-ţi asumi asta?
C.M.U.: Cred că da.
M.: Atât am vrut să ştiu. Întrebarea: poţi? Răspunsul: Da. De-ajuns.
C.: Răspunsul a fost "cred că da".
C.M.U.: Încercam să-mi amintesc finalul acestui articol despre valori şi tăcerea lor. Există în comunitate şi muştele invocate în acele rânduri. Te poţi gândi să le scoţi afară. Mai mult de o iluzie nu ai ce pierde.
M.: Cum? Pentru un fan Don Quijote iluzia e totul! Am pierdut iluzia, m-am pierdut eu.
C.M.U.: Important e să te apuci să faci ceva. Dacă nu vei reuşi, n-ai pierdut decât iluzia că ai fi putut.
C.: Spui undeva: „Ce poţi să faci? Dar trebuie să faci ceva”. E valabil şi din postura de jurnalist şi din cea de scriitor?
C.M.U.: Nicolae Coande mi-a zis, după ce-a citit primul meu editorial din Suplimentul de Cultură: „De-acum încolo, aştept de la tine o luptă permanentă cu sistemul”. Probabil că asta anunţam. Cred că atitudinea respectivă îl priveşte mai ales pe jurnalist.
C.: Jurnalismul intră tot la social. Munceşti ca să-ţi câştigi existenţa. Dacă ai putea, ai prefera să n-o faci, ai prefera să scrii. Cum se împacă toate astea?
C.M.U.: Când fac parte dintr-un sistem de care sunt nemulţumiţi, oamenii critică mai mult pe la colţuri, fără să lupte cu el. Mi-am propus să arăt, în articolele apărute în ziar, ce se întâmplă într-un sistem sau altul, dar nici eu nu pot face curăţenie acolo.
C.: Până la urmă eşti furnică socială.
C.M.U.: Asta cu articolele e şi parte de greiere.
C.: Da, dar o faci pentru bani, nu scrii cărţile pe care ai vrea să le scrii. Nu eşti furnică socială?
C.M.U.: Într-un fel, da. În altul, a scrie un articol pe săptămână nu poţi spune că te împiedică să scrii cărţile pe care vrei să le scrii. A te duce în fiecare zi la serviciu, da, te împiedică. A scrie un articol pe săptămână ţine de partea de greiere. Când eşti furnică pe teritoriul scrisului, atunci e bine. Furnică socială sunt când fac ceva ce nu-mi place.
C.: Un critic spune că în cartea asta e literatură, prefaţatorul spune că ai scris literatură aici, vii tu şi spui că nu e cartea pe care o aştepţi. Nu e o irosire?
C.M.U.: Nu. Nu e o carte care mă nemulţumeşte.
C.: Dar când te gândeşti că toate lucrurile astea le-ai fi putut folosi într-un roman, care să aibă altă miză... Din punctul ăsta de vedere nu ţi se pare irosire?
C.M.U.: Nu. Există atâta materie...
C.: Lupta asta, să facem ceva, să spunem lucrurilor pe nume... Poţi s-o duci şi în roman?
C.M.U.: N-are legătură.
C.: Trage dumneata o linie de aici până la poartă şi îţi arăt că eu merg pe unde vreau eu! Asta are legătură cu tine?
C.M.U.: O-ho!
 
(Mozaicul, nr.1 / 2009)
 
 
 
 
 
CORNEL MIHAI UNGUREANU: ÎN A NOUĂZECI ŞI ŞASEA ZI I-AM PUS-O!

Xenia Karo: Despre ce ar trebui să stăm de vorbă, când de fapt totul se reduce la simulare?

Cornel Mihai Ungureanu: Ponderea simulării în viaţa noastră, de la un examen de capacitate şi până la un feminin orgasm, nu e de neglijat. Vine şi vremea examenului de capacitate propriu-zis, există şi un orgasm autentic. Prefer autenticul. El e sâmburele, el e mereu acolo, în tot ce scriu. Cred că e mai bine atunci când autenticitatea bate simularea, dar şi când pierde sunt de partea ei.

X.K.: Cum te descurci cu timpurile? Eşti un oprimat?

C.M.U.: M-aş descurca mai bine, la o primă vedere, dacă aş face compromisuri mai mari. Numai că absenţa compromisurilor sau păstrarea lor în limite rezonabile mă echilibrează. Şansa de a avea prieteni buni a fost de partea mea şi am profitat de ea pentru a deveni ceea ce am vrut (de la un moment dat) să devin: un scriitor. Nu e un statut confortabil, nu-l doresc altora, "nu doresc răul nimănui!", cum ar spune Adina Kenereş. Scrisul a fost pentru mine un refugiu, o fugă de maturitate, de responsabilităţi, dar şi de o societate coruptă şi strâmb aşezată la care nu am reuşit să mă adaptez, nici în comunism, nici după.

Oprimat nu mă simt. Nu pot eu să schimb societatea românească! Nu e rolul meu să fac "dreptate", nu ştiu dacă are vreun pământean senzorii cu care să distingă toate nuanţele, lucru necesar într-un astfel de proiect. Pot doar să depun mărturie despre ceea ce e în jurul meu. Vedeam, văd şi acum, ce se întâmplă cu scriitori buni, în timp ce alţii ocupă prim-planul în viaţa publică. Nu aveam aşteptări mari în clipa în care am ales această potecă, îmi asum propria alegere, nu o regret nici o secundă. Nu mi-am imaginat niciodată că voi câştiga bani din scris, ca Sadoveanu sau Marin Preda. Ministerul culturii nu există, pentru mine. Nu am căi de acces spre instituţiile care dispun de fonduri pentru tipărirea de carte. Cred în puţini editori, iar distribuţia de carte e absolut lamentabilă în economia de piaţă autohtonă. Să reuşeşti în ciuda condiţiilor, nu datorită lor, e o provocare demnă de luat în seamă.

X.K.: Cum ai descoperit că poţi să scrii bine?

C.M.U.: Nu ştiu dacă scriu bine. Toată lumea ascultă "muzică bună", dar fiecare exprimă în această sintagmă ce-i place lui: Monteverdi, Adi de la Vâlcea, 3 SudEst, Gloria Estefan; orice nume e binevenit. Scriu poveşti "destul de interesante" pentru un anumit public.

Nu cred că a fost un moment anume în care am descoperit asta, ci, mai degrabă, o succesiune de reacţii din partea unor prieteni sau a unor scriitori cunoscuţi, care m-au surprins mai întâi şi care mi-au dat, apoi, încredere. În clasa a VIII-a am scris o compunere liberă, într-o oră de teză. Am primit un 10, dar caietul meu a circulat în cancelarie şi printre colegi. L-am recuperat abia după două-trei săptămâni. Am fost extrem de surprins de atenţia cu care m-au privit, de atunci, colegele mele, de prietenia şi interesul lor pentru mine. Am uitat însă repede această întâmplare şi am irosit mulţi ani căutându-mi locul. Am început să scriu la o vârstă la care alţii sunt demult consacraţi. Un rol important în acest început l-au avut prietenii mei: Corina şi Dan. Constantin M. Popa şi Gabriel Chifu m-au primit cu multă prietenie în revistele pe care le conduc, Mozaicul, respectiv Ramuri şi n-am să uit că, după primele scrisori trimise la Dilema, Radu Cosaşu m-a sunat într-o dimineaţă de vineri şi mi-a vorbit despre Hemingway. Premiul "Petre Pandrea pentru literatură" pe care mi l-a acordat, în anul 2003, revista Mozaicul, m-a onorat şi m-a surprins. Am aflat că îl voi primi, doar cu câteva ore înainte şi a fost plăcut pentru mine să constat că există oaze de onestitate în această lume literară guvernată, de multe ori de reciprocităţi vizibile şi de ascunse interese.

X.K.: Ce importanţă acorzi experimentului în cărţile tale?

C.M.U.: Nu mi-am propus niciodată să experimentez. Am vrut să spun poveştile pe care le-am trăit, le-am auzit, le-am născocit, cu convingerea că, dacă mie îmi plac, ele vor plăcea şi altora. La început, eram tot timpul nemulţumit de ceea ce scriam. Fără îndemnurile Corinei şi fără aprecierile lui Dan n-aş fi încercat niciodată să public într-o revistă literară. Să fac din Scrisori pentru Cristina o carte nu este un experiment pentru mine, deşi reacţiile pe care le va stârni un astfel de volum epistolar, scris într-un moment de profundă criză interioară, sunt imprevizibile. Eu nu spun despre un creator original care se manifestă ca atare, că experimentează. Iubesc o femeie, nu experimentez o poveste de dragoste.

X.K.: Te cerţi cu cineva? Cu cine?

C.M.U.: M-am certat, foarte rar, numai cu femeile pe care le-am iubit. Unele certuri m-au sleit, nu duceau decât spre împlinirea nevoii de a avea ultimul cuvânt, aşa că le-am uitat. Altele au fost minunate şi le păstrez ca amintiri dragi.

X.K.: Nimic nu m-a impresionat mai mult decât "banalitatea profundă" aşa cum am înţeles eu imaginile din cărţile tale. Eşti de acord cu interpretarea mea? Ai scris despre ceea ce vezi sau despre ceea ce crezi?

C.M.U.: Nu mă simt în largul meu, atunci când mi se cere să vorbesc despre cărţile mele. Nu am nici o explicaţie de dat, nu vreau să demontez mecanismul şi să văd de ce am scris aşa sau altfel. Am oroare să fac asta în public. "Banalitatea profundă" pare altceva decât "profunda banalitate", iar eu sunt de acord cu toate interpretările. Nu sunt în măsură să spun: "Tu ai dreptate!", nici celui care îmi apreciază o carte, nici celui care mi-o demolează. Scriu despre ceea ce văd, despre ceea ce cred, despre ceea ce simt, despre ceea ce caut. Cred în ceea ce fac. O spun fără nici o urmă de infatuare, dar şi fără să-mi ascund bucuria: ştiu cine sunt!

X.K.: Cum ai ajuns tu la Craiova şi de ce ai rămas? Sau ideea exilului, a izolării te stimulează?

C.M.U.: Părinţii mei locuiau în Craiova. Pe mine m-a crescut bunica din partea mamei. Am copilărit şi am fost adolescent la Alexandria, unde am absolvit liceul. Am venit în Bănie pentru a da examen la facultate şi am rămas aici. Mă simt acasă în oraşul ăsta, îmi place, îi simt, cel mai mult, farmecul. Nu urâţenia, nu murdăria. Cândva credeam că aş putea face un Miraflores din Craioviţa Nouă şi nu demult Corina îmi traducea în engleză denumirile unor cartiere: The Red Valley, de exemplu, dar şi Brazda lui Novac suna bine. Se poate scrie un mare roman aici. Nu e vorba de vreun exil. Am trecut din când în când prin Bucureşti, sunt locuri frumoase şi acolo. Dacă te gândeşti la lumea literară, vorba lui Gabriel Chifu: "Ne întâlnim în paginile revistei!". Le voi trimite cărţile, îi voi vedea, rareori, timid, în grabă, pe unii dintre oamenii "din specia mea" de acolo. Nu mă stimulează izolarea, nu o simt câtuşi de puţin. Îmi pare rău că nu îmi amintesc cine zicea că "un scriitor poate fi singur, dar niciodată izolat". Nu pot decât să subscriu. Am auzit şi altă poveste, din nou regret că nu mai ştiu autorul: "Craiova este un oraş din care se pleacă". Cred că se poate scrie bine aici şi oriunde altundeva. Nu sunt pentru încremeniri, dar nu oraşul în care domiciliez mă face un scriitor mai bun sau mai puţin bun.

X.K.: Eşti un scriitor făcut din obsesii?

C.M.U.: Nu ştiu să am şi nu mă interesează obsesiile. Am nelinişti. Întrebări. Depresii. Fericiri. Prieteni. Mă interesează: Dumnezeu, moartea, bătrâneţea, femeia, Biblia, marea iubire. Sunt un scriitor făcut, ca toţi oamenii, din carne, oase şi suflet.

X.K.: Îmi vine în minte o intervenţie a ta în care proiectai receptorul ideal: "Cred că o receptare corectă presupune existenţa unui public atent şi interesat, un mecanism al criticii de receptare coerent şi aşezat pe baze solide de tradiţie, probitate şi profesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur că s-ar întruni complet în România de azi". S-a întâmplat cu volumele tale publicate până acum ce ar fi trebuit să se întâmple? Cum au supravieţuit viciilor receptării?

C.M.U.: Nu m-am gândit, înainte de apariţia lor, ce ar fi bine să se întâmple cu cărţile mele. Ele au avut o distribuţie nulă, nu au fost şi nu sunt de găsit în librării. Corina a distribuit un volum de-al meu lăsându-l pe una din băncile din curtea bibliotecii, pentru primul necunoscut ce o fi îndrăznit să îl ia. Am dat cărţi prietenilor mei, am trimis exemplare unora dintre critici. M-au bucurat toate cronicile, cu atât mai mult cu cât veneau, cele mai multe, din partea unor oameni pe care nu îi întâlnisem niciodată.

Hai să-ţi spun o poveste mică! Eram, în una din serile trecute, într-un bar în care nu mai intrasem niciodată, împreună cu câţiva prieteni. La o masă vecină stăteau doi tineri bărbaţi, îmbrăcaţi trendy sau fancy, nu sunt sigur care e cuvântul. Noi vorbeam de-ale noastre, ei de-ale lor. La un moment dat, la masa noastră s-a lăsat o clipă de linişte şi atunci l-am auzit cu toţii pe unul dintre cei doi zicând: "În a nouăzeci şi şasea zi i-am pus-o!". Vocea lui răsunase clară, triumfătoare. Ne-am privit zâmbind şi, interesaţi de continuare, am amânat reluarea conversaţiei noastre. (Dan citeşte cărţi şi pentru că îi place să tragă cu ochiul la vieţile altora). Credeam că e vorba despre o femeie şi, gata să fiu fascinat, aşteptam să aud ce s-a întâmplat în cele nouăzeci şi cinci de zile precedente victoriei şi, de ce nu, cum a decurs minunata zi cu numărul nouăzeci şi şase. Era însă vorba despre un joc de strategie, un joc pe calculator.

Am dat un exemplu de situaţie în care lucrurile sunt altfel decât par, pentru a-mi exprima credinţa că la fel stau lucrurile şi în literatura noastră dezbinată mai mult dintr-o lipsă de comunicare, decât din pricina criteriilor estetice. Am constatat asta, ca să revin la întrebarea ta, văzând că primele mele cărţi s-au bucurat de suficientă şi dezinteresată atenţie, au plăcut şi au dezamăgit, deci au trecut cu bine prin viciile receptării.

X.K.: Vrei să pleci din România?

C.M.U.: Mi-ar plăcea să călătoresc. Să simt pe pielea mea, să văd cu ochii mei, să pipăi cu degetele mele, să păşesc cu tălpile mele pe fiecare piatră din această lume. Dacă vreau să emigrez? Nu mi-am propus asta. Dar nici nu sunt omul care să se dea la o parte din faţa unei provocări.

Notă: Interviu apărut în revista Mozaicul si pe portalul cultural LiterNet.