Antologie

În prima zi de noiembrie cei doi bărbaţi schimbară între ei manuscrisele şi în aceeaşi zi le citiră. "Ai terminat?" îl întrebă Pretorian. Stăteau amîndoi pe fotoliile largi. Pentru că se lăsase frig, madam Stamate aprinsese focul în cămin. Le adusese cănile cu ceai. După ce îi arătase ce costum, cămaşă şi cravată să-i pregătească în dimineaţa următoare, Pretorian o trimise acasă. Ziua primirii domnului scriitor în Academie era pentru madam Stamate una specială, mult aşteptată.Pretorian îşi finalizase discursul încă de săptămîna trecută. Femeia îl mai privi o dată din uşă, ca pe un copil reuşit, abia ţinîndu-şi lacrimile. Va veni să-l trezească devreme. Înainte de a ajunge la Academie, Pretorian voia să treacă şi pe la editură, să predea manuscrisul. Antonio sărise paragrafe întregi, se plictisise repede. Literatura îl interesa prea puţin, el voia să simtă viaţa, să fie un om normal, să aibă o nevastă şi copii, colegi de servici, bani, vacanţe la munte, la mare, să vadă lumea, să fie iubit.

Cartea lui Pretorian nu însemna nimic din toate astea. "Da, am citit-o,” zise. “E o carte frumoasă, foarte reuşită, vreau să zic". "Seamănă cu ultimul dumneavoastră roman, dar asta e mai bună. Aveţi stil!" zîmbi el, gîndind că asta îl va măguli pe Pretorian, dar acesta nu-i răspunse la zîmbet.
Antonio se fîstîci sub privirea lui. Pretorian îi deschisese cartea cu curiozitate. După primele rînduri se simţise deja mai bine. Liliana avusese dreptate. Să contempli un ratat, să-i vezi lipsa de iniţiativă, de curaj şi mai ales neputinţa, poate fi extrem de reconfortant. Frazele scurte, simple erau de-a dreptul şcolăreşti. După cîteva pagini, începuseră să-l frapeze. Apoi, pe nesimţite, căzuse cu totul în lectură, ca într-o capcană miraculoasă. Era o carte deosebită de tot ce citise. O iubise imediat, fascinat, uimit, bulversat. Se dusese la fereastră şi îl văzuse în curte pe Antonio. Lăsase caietele lui Pretorian în iarbă şi tăia tufele de trandafiri cu o foarfecă imensă. Pretorian ştia că Antonio doar i-a răsfoit cartea şi atunci tulburarea de după lectură se transformase brusc în minunata claritate pe care o trăia mereu în dimineţile următoare nopţilor albe. Antonio mesteca în ceai cu linguriţa, apoi gusta din lichidul verzui, încercînd să nu- l privească pe Pretorian în ochi. "Ţi-am citit cartea" îi zise acesta, întinzîndu-i caietul. "Este singura carte importantă pe care am citit-o". Antonio crezu că Pretorian glumeşte şi zîmbi aşteptînd urmarea. Nu urmă însă decît tăcerea. "Felicitări!" mai zise scriitorul întinzîndu-i mîna. -Atunci, înţelegerea noastră..., zise Antonio. -Îmi pare rău, răspunse Pretorian. Mîine pleci. În tăcerea care se lăsă, lui Antonio îi veni un gînd . Îi întinse înapoi caietul lui. Pretorian îl privi nedumerit. Înţelese şi zîmbi, clătinînd din cap. Să fure opera unui ratat! Văzîndu-se refuzat, Antonio zvîrli caietul în focul din cămin. Îl priviră cum arde cu flăcări portocalii şi cu flăcări albastre. -Îmi pare rău, zise Pretorian. Asta nu schimbă nimic. Dacă vrei, mîine te conduc pînă în centru cu maşina. Era o dimineaţă senină. Nu părea deloc noiembrie. Pretorian îşi scosese maşina din garaj. Antonio îşi strînsese lucrurile în rucsacul jerpelit. Maşina porni pe străzile oraşului. Pe trotuare mergeau oameni. Pînă lîngă universitate păstrară între ei tăcerea afectuoasă. Pretorian opri maşina. Antonio nu ştia să deschidă portiera. Îi arătă cum. -Salut! îi zise Pretorian. "Salut" vru să răspundă Antonio, dar făcu doar un gest cu mîna. Pretorian îşi duse manuscrisul la editură (prietenul său, directorul îşi exprimă fericirea cauzată de această nouă colaborare). Pierdu apoi cîteva ore bune la Academie, unde îşi rosti discursul şi primi felicitări sincere şi mistificări. Ajunse acasă după prînz. O trimise pe madam Stamate după ţigări. Aproape două ore stătu pe gînduri. Apoi, cu multă siguranţă, deşi era un începător, se spînzură. Era ora trei după-amiază- tocmai cînd Antonio culese de pe o masă, într-o patiserie, o gogoaşă, din care o fată care ieşise de la liceu, muşcase de două ori. Era o gogoaşă umflată şi crudă la mijloc. Afară era o zi frumoasă, cu lumina blîndă, doar că începuse să bată puţin vîntul şi trîntea frunzele de prin copaci.

[fragment]

--- ooOoo ---

Întâlnirea dintre virtual şi concret

[...]O abordare a temei ratării cu mijloacele literaturii este şi Doctoria (Cornel Mihai Ungureanu), unde raportul extrem de inegal dintre scriitorul de succes, Pretorian, şi tânărul Antonio, a cărui unică virtute pare să fi fost aceea de a pierde în mod constant şi iremediabil la cazinoul vieţii, se inversează în favoarea celui din urmă, devenind raportul dintre artificial şi natural. Produs vandabil. O poveste este valorizată pozitiv cu condiţia să aparţină ficţiunii.

[...]După ce am extras, cu preţul unor inevitabile simplificări, constantele, ceea ce ne mai rămâne de specificat este ca antologia de faţă, care aparţine spaţiului (multi)cultural Respiro (redactori [Colectivul de redacţie este cel de la jumătatea anului 2002, când a fost întocmită prezenta antologie]: Katherine Bar, Cosmin Bumbuţ, Adrian Buz, Sean Cotter, Adina Dabija, Paul Doru Mugur, Alina Nelega, Simona Maria Popa, Iulia Popovici, Răzvan Rădulescu, Bogdan Suceavă, Cornel Mihai Ungureanu şi subsemnata), se vrea o veritabilă întâlnire între "virtual" şi "concret". Suportul este, de altminteri, un simplu mediator, o chestiune în speţă formală, care nu deteriorează, în esenţa lui şi în caracterul relaţiilor pe care le instituie, triunghiul estetic constituit din emiţător, produs artistic şi receptor.

Mona Mamulea